Ora de istorie - Ferdinand I al Romaniei

Ferdinand I al României

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Ferdinand
rege al României
Regele Ferdinand I de Hohenzollern-Sigmaringen al României
rege al României
Domnie	10 octombrie 1914 – 20 iulie 1927
Încoronare	15 octombrie 1922
Predecesor	Carol I al României
Succesor	Mihai al României
Căsătorit(ă) cu	regina Maria
Urmași
Carol al II-lea al României Elisabeta regina Greciei Maria de România, Regina Iugoslaviei Nicolae Ileana Mircea
Nume complet
Ferdinand Viktor Albert Meinrad von Hohenzollern-Sigmaringen
Casa regală	Casa Regală de Hohenzollern-Sigmaringen
Imn regal	Trăiască Regele
Tată	Leopold de Hohenzollern-Sigmaringen
Mamă	Antonia de Saxa-Coburg-Gotha
Naștere	24 august 1865 Sigmaringen
Deces	20 iulie 1927 (61 ani) Sinaia

Majestatea Sa Ferdinand I, rege al României, principe al Romaniei, principe de Hohenzollern-Sigmaringen, născut Ferdinand Viktor Albert Meinrad von Hohenzollern-Sigmaringen, (n. 24 august 1865, Sigmaringen - d. 20 iulie 1927, Sinaia--Castelul Peleș) a fost rege al României din 10 octombrie 1914 până la moartea sa. Din 1890 a fost membru de onoare al Academiei Române, iar între 1914 și 1927 a fost protector și președinte de onoare al aceleiași instituții.

Mediul familial și căsătoria

Născut în Sigmaringen în sud-vestul Germaniei, prințul romano-catolic Ferdinand Viktor Albert Meinrad de Hohenzollern-Sigmaringen era fiul prințului Leopold de Hohenzollern-Sigmaringen și al Infantei Antónia a Portugaliei, fiica reginei Maria a II-a și a regelui Ferdinand al II-lea, prinț de Saxa-Coburg și Gotha.
Tânărul Ferdinand a devenit moștenitor al unchiului său, regele Carol I al României, în noiembrie 1888, după ce mai întâi tatăl său (în 1880) și apoi fratele său mai mare, Wilhelm (în 1886) au renunțat la drepturile lor succesorale la tronul României. În 1889, Parlamentul României îl recunoaște ca prinț al României. Guvernul român nu a cerut convertirea sa de la catolicism la ortodoxism, însă a cerut ca viitorii copii să fie botezați ortodocși, în religia de stat a României.
În 1893, după o idilă cu poeta Elena Văcărescu, domnișoara de onoare a reginei Elisabeta (relație întreruptă la intervenția Consiliului de Miniștri, care a reamintit Principelui că nici un membru al Familiei Regale nu se poate căsători decât cu principese de origine străină), prințul Ferdinand s-a căsătorit la 10 ianuarie 1893 cu Prințesa Maria de Edinburgh, care era nepoata Reginei Victoria a Marii Britanii și a Țarului Alexandru al II-lea al Rusiei. Cuplul a avut împreună trei fii și trei fiice, cel mai mare băiat, botezat Carol, urmând să devină regele Carol al II-lea al României.

Rege al României

Regele Ferdinand alături de regina Maria, fiul său Carol și prințesele Elisabeta, Maria și Ileana

Pictură reprezentându-l pe regele Ferdinand I al României, aflată în Catedrala din Alba Iulia

Timbru românesc din 1926

În 1914, Ferdinand a devenit rege al României, la 49 de ani, depunând juramântul solemn și promițând că va fi „un bun român”. În timpul războiului mondial, regele Ferdinand s-a alăturat curentului favorabil Antantei, și, în 1916, la 14 august, a prezidat Consiliul de Coroană în cadrul căruia s-a luat o hotărâre dramatică: intrarea României în război împotriva țării sale natale, Germania. Cu tot entuziasmul incipient al românilor, favorizat de înaintarea rapidă în Transilvania, situația de pe câmpul de luptă s-a întors repede, o bună parte din teritoriul României fiind ocupat de către trupele Puterilor Centrale. Ferdinand și întregul guvern român s-au refugiat, în noiembrie 1916, la Iași. Pentru rege și familia sa a fost o perioadă extrem de grea, întrucât în noiembrie 1916, murise de febră tifoidă, la numai 3 ani, principele Mircea, cel de-al șaselea copil al cuplului regal. Au fost nevoiți să îl îngroape în grabă, regina Maria amintind în memoriile ei durerea de a nu putea vizita mormântul din cauza ocupației. Deși era în relații de rudenie cu familia imperială a Germaniei, Hohenzollern, Ferdinand a acceptat, în Consiliul de Coroană din 14/27 August 1916 și în special datorită reginei Maria^{[necesită citare]}, intrarea României în Primul Război Mondial de partea Antantei împotriva Germaniei și Austro-Ungariei, realizând astfel pasul cel mai important pentru realizarea idealului României Mari.^[1]
La aflarea veștii că România s-a aliat cu Antanta, familia din Germania l-a renegat, iar la Castelul Hohenzollern s-a arborat în doliu stindardul heraldic al familiei. În timpul războiului, Ferdinand și mai ales Maria, au contribuit esențial la concentrarea efortului de război și la păstrarea moralului armatei, deși încheierea de către Rusia a unui tratat de pace separat a provocat căderea frontului estic, lăsând România singură împotriva puterilor centrale. Fusese luată în considerare chiar opțiunea ca armata română să se refugieze în Rusia, pentru a fi transporată de flota britanică pe frontul de vest.

Regele Ferdinand in vizita la Dumbrava, Panciu

România era confruntată cu ravagiile făcute de tifosul exantematic,^[2] regina făcându-se remarcată prin dedicația cu care îngrijea bolnavii, neluând măsuri personale de precauție. Situația politică era de asemenea foarte complicată, unele facțiuni politice pronunțându-se pentru abolirea monarhiei, un exponent al acestei direcții fiind conservatorul Constantin Argetoianu. În plus, dinspre Basarbia se infiltrau agitatori bolșevici, care îndemnau militarii demoralizați să abandoneze lupta și să se ridice împotriva „clasei asupritoare”. În acest context, Ferdinand și-a luat legământul de a înfăptui după război o reformă agrară, reușind astfel să curme aceste tendințe centrifuge. Un colaborator important în această perioadă a fost generalul Alexandru Averescu, care a preluat în ianuarie 1918 de la Ionel Brătianu guvernul.
Ferdinand a refuzat să ratifice pacea separată dintre puterile centrale și România, negociată în februarie-martie 1918, la Buftea și semnată de România în mai 1918. În cele din urmă, situația avea să se schimbe. În cursul anului 1918, anul de naștere al României Mari, situația războiului s-a întors împotriva puterilor centrale și Ferdinand s-a întors la București în fruntea armatei, trecând pe sub Arcul de Triumf, întâmpinat fiind de populația entuziastă. Armata Română a ajuns până la Budapesta, eliberând Ungaria de un regim comunist.
Ferdinand a fost încoronat rege al României Mari, la 15 octombrie 1922 în Catedrala din Alba Iulia.^[3]
Viața politică internă în timpul domniei sale a fost dominată de Partidul Național Liberal, condus de frații Ion și Vintilă Brătianu. Unirea cu Transilvania a lărgit, însă, baza electorală a opoziției, a căror partide principale s-au unit în ianuarie 1925 - octombrie 1926, pentru a forma Partidul Național Țărănesc.
Contrar succeselor dobândite în urma războiului, încununtate prin realizarea României Mari, viața personală a regelui se confrunta cu probleme cauzate de Carol, prințul moștenitor, care trăia o viață scandaloasă și, încălcând legea monarhică, s-a căsătorit clandestin, la Odesa, cu Ioana Lambrino. Căsătoria a fost, în cele din urmă, anulată la Tribunalul Ilfov, iar Ioana Lambrino a fost exilată împreună cu fiul nelegitim al lui Carol, iar principele a fost trimis într-o lungă călătorie, în jurul lumii, pentru „a o uita” pe Ioana Lambrino.
La 10 mai 1921, Carol s-a căsătorit, la Atena, cu Elena, fiica regelui Constantin I al Greciei, iar în anul 1921, Ferdinand a trăit nașterea nepotului său, Mihai, fiul lui Carol și al Elenei. Dar cu toate acestea, mariajul dintre Carol și Elena nu avea să fie de durată, moștenitorul tronului părăsindu-și soția și fiul și a plecat la Paris împreună cu amanta sa, Elena Lupescu. În aceste condiții, în decembrie 1925, Ferdinand îl desemnează ca urmaș la tron pe nepotul său, Mihai, dezmoștenindu-l, în același timp, pe fiul său Carol.
Ferdinand a murit la 20 iulie 1927, de cancer intestinal ^[4] și a fost urmat la tron de nepotul său Mihai, sub o regență formată din trei persoane, din care făcea parte și cel de al doilea fiu al lui Ferdinand, prințul Nicolae.